Dictionar

notație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. natation, lat. notatio)

1. însemnare, înregistrare, notă.
2. sistem de semne convenționale pentru a exprima datele dintr-un domeniu; notare.
3. ~ muzicală = sistem de reprezentare grafică a sunetelor muzicale și a diferitelor raporturi dintre ele.
 

adnotație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. adnotatio, annotatio)

1. notă explicativă adăugată la un text; adnotare.
2. (var.) adnotațiune.
 

conotație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. connotation)

1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete.
2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă.
3. semnificație.
 

denotație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dénotation, lat. denotatio)

1. (log.) sferă (4).
2. semnificație (1).
 

adnotare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (adnota)

1. acțiunea de a adnota și rezultatul ei.
2. notă explicativă, însemnare pe marginea unui text; adnotație.
 

conota

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. connoter)

1. a semnifica prin conotație.
2. (lingv.) a evoca mai mult decât un sens stabil (un sens în funcție de contextul situațional).
3. (antonim) a deconota.
 

conotativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. connotatif)

1. referitor la conotație; (despre sensul cuvintelor) suplimentar față de denotația cuvântului; reieșind din experiența personală, din context; figurat.
2. (despre stil) dominat de conotații.
 

deconota

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (de- + conota/ţie/)

1. a descifra o conotație.
2. (antonim) a conota.
 

deconotator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (deconota + -tor)

1. care deconotează, care descifrează o conotație.
 

denotativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dénotatif)

1. (despre sensul cuvintelor) corespunzător denotației; obișnuit, precis.
2. (despre stil) neutru, obiectiv, lipsit de conotații.