Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. objectivité)
1. caracterul a ceea ce este obiectiv (I,1 ).
2. nepărtinire, imparţialitate.
3. (fil.) categorie a teoriei cunoaşterii, valoarea şi adecvarea cunoştinţelor la obiectul lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. impartialité)
1. calitatea de a fi imparţial; nepărtinire, obiectivitate.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Neukantianismus, după fr. néo-kantisme)
1. orientare în filozofia contemporană care preia în special interpretarea kantiană a conceptelor de obiectivitate și metodă, căutând să asimileze noile rezultate ale științelor în perspectiva unei reedificări a logicii și a teoriei cunoașterii pe bazele idealismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Objektivismus, rus. obiektivizm)
1. atitudine de falsă obiectivitate.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. subiectivus, fr. subjectif)
1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului.
3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. subjectivité)
1. atitudine subiectivă, părtinitoare față de cineva sau de ceva; subiectivism.
2. (filosofie) însușirea de a fi subiectiv; totalitatea fenomenelor psihice; tot ceea ce aparţine subiectului.
3. [în opoziție cu obiectivitate] calitate (inconștientă sau interioară) dată de ceea ce aparține doar subiectului gânditor.
4. (lingvistică) prezența subiectului vorbitor în discursul său.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. tendancieux)
1. care urmăreşte un anumit scop, susţine o ideologie.
2. lipsit de obiectivitate, părtinitor.