Dictionar

obiectivitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. objectivité)

1. caracterul a ceea ce este obiectiv (I,1 ).
2. nepărtinire, imparțialitate.
3. (fil.) categorie a teoriei cunoașterii, valoarea și adecvarea cunoștințelor la obiectul lor.
 

imparțialitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. impartialité)

1. calitatea de a fi imparțial; nepărtinire, obiectivitate.
 

neokantianism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Neukantianismus, după fr. néo-kantisme)

1. orientare în filozofia contemporană care preia în special interpretarea kantiană a conceptelor de obiectivitate și metodă, căutând să asimileze noile rezultate ale științelor în perspectiva unei reedificări a logicii și a teoriei cunoașterii pe bazele idealismului.
 

obiectivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Objektivismus, rus. obiektivizm)

1. atitudine de falsă obiectivitate.
 

subiectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. subiectivus, fr. subjectif)

1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului.
2. subiectivist.
3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei.
 

subiectivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. subjectivité)

1. atitudine subiectivă, părtinitoare față de cineva sau de ceva; subiectivism.
2. (filosofie) însușirea de a fi subiectiv; totalitatea fenomenelor psihice; tot ceea ce aparține subiectului.
3. [în opoziție cu obiectivitate] calitate (inconștientă sau interioară) dată de ceea ce aparține doar subiectului gânditor.
4. (lingvistică) prezența subiectului vorbitor în discursul său.
 

tendențios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. tendancieux)

1. care urmărește un anumit scop, susține o ideologie.
2. lipsit de obiectivitate, părtinitor.