Dictionar

obiecție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. objection, lat. obiectio)

1. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenții, teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea.
 

contestație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contestation, lat. contestatio)

1. plnâgere, obiecție scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătorești.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.
 

impediment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. impedimentum, it. impedimento)

1. piedică, obstacol.
2. (jur.) ~ legal = obiecție la săvârșirea unui act juridic.
 

incident, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incident)

1. adj. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze.
2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct.
3. s. n. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități.
4. greutate, dificultate.
5. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces.
 

obiecta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. objecter, lat. obiectare)

1. a aduce o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta.
 

observație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. observation, lat. observatio)

1. procedeu al cunoașterii științifice în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau proces; examinare.
2. remarcă, constatare.
3. obiecție, critică; mustrare, reproș.
4. supraveghere.
5. foaie de ~ = foaie pe care sunt notate zilnic tratamentul și evoluția bolii unui bolnav.
 

oponență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl. opponency)

1. actul de opunere, de obiecție; opoziție.