Parte de vorbire: s.
Origine: (după rus. samooblojenie)
1. contribuţie în bani sau în muncă benevolă, stabilită de o colectivitate în vederea unor lucrări locale de interes obştesc.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. collectif, lat. collectivus)
1. adj. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate.
2. substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumeşte o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ - sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp şi spaţiu.
3. care aparţine tuturor; comun, obştesc, social.
4. s. n. grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de producţie, cu interese şi concepţii comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commission, rus. komissiia)
1. colectiv însărcinat cu hotărârea unor imperative sociale sau pentru supravegherea unor activităţi ori evenimente.
2. ~ de judecată = organ obştesc de influenţare şi jurisdicţie.
3. organism internaţional sau organ al unei organizaţii internaţionale.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. commun, lat. communis)
1. adj. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc.
2. (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii.
3. a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva.
4. obişnuit, normal, frecvent.
5. loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate.
7. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti.
9. a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concession, lat. concessio)
1. convenţie prin care o persoană fizică sau juridică obţine dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului; drept de exploatare a unui bun obştesc, a unei întreprinderi etc. acordat de un guvern unor persoane particulare.
2. obiectul material al unei asemenea exploatări.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. dilapider, lat. dilapidare)
1. a sustrage, a-şi însuşi bani, valori sau alte bunuri din avutul obştesc aflate în grija sa.