Dictionar

oglindire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (oglindi)

1. acțiunea de a (se) oglindi și rezultatul ei; reflectare.
2. proiectare pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă.
3. reflectare a unor stări, fenomene, acțiuni.
4. redare prin mijloace artistice; reprezentare.
5. (var.) (înv.) oglindare.
 

oglindit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (oglindi)

1. care se oglindește; reflectat.
 

reflecta

Parte de vorbire:  I. vb. tr., refl.; II. vb. tr.; III. vb. intr.  
Etimologie: (fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren)

1. I. (despre sunete, lumină etc.) a (se) răsfrânge, a reîntoarce prin reflecție.
2. II. a oglindi imaginea cuiva sau a ceva.
3. a exprima (un sentiment, un fenomen et cetera).
4. a da sau a fi o imagine mai mult sau mai puțin reprezentativă a cuiva sau a ceva.
5. III. a medita profund, a gândi, a cugeta.
 

reflectare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (reflecta)

1. acțiunea de a (se) reflecta.
2. (arte) redare, oglindire transfigurată a realității.
3. categorie a filosofiei care exprimă esența relației dintre materie și conștiință, privită sub raport gnoseologic.
 

reflex, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex)

1. adj. produs în mod spontan; de natura reflexului.
2. reflect.
3. s. n. rază reflectantă; sclipire, strălucire.
4. (fig.) oglindire, reflectare.
5. reacție a organismului față de un excitant extern sau intern, prin intermediul sistemului nervos, fără intervenția voinței, prin care se reglează relațiile dintre organism și mediu.
 

oglindire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (oglindi)

1. acțiunea de a (se) oglindi și rezultatul ei; reflectare.
2. proiectare pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă.
3. reflectare a unor stări, fenomene, acțiuni.
4. redare prin mijloace artistice; reprezentare.
5. (var.) (înv.) oglindare.