Dictionar

opus

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. opus, germ. Opus)

1. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor.
 

opuscul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. opuscule, lat. opusculum)

1. scriere științifică sau literară de dimensiuni mici.
 

opușină

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (rus. опушина)

1. stufărie deasă în care iernează peștele și unde pescuitul este interzis.
 

aboral, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. aboral; cf. lat. ab „de la” + os „gură”)

1. opus, îndepărtat față de gură.
2. care este plasat pe partea opusă gurii.
3. (antonim) adoral.
 

acronic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. achronique)

1. care se situează în afara timpului, în afara reperelor cronologice acceptate; atemporal.
2. (înv.) (astron.) care se află, la răsărit sau la apus, pe partea cerului opusă soarelui.
 

advers, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. adverse, lat. adversus)

1. situat în față; contrar, opus.
2. (bot.) pus, aflat față în față (antere, frunze).
3. (bot.) cu adaptare la împrejurări nefavorabile.
4. parte ~ă = adversar (într-un proces).
5. (fig.) potrivnic.
 

afototropism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aphototropisme)

1. curbare a plantelor în direcția opusă luminii.
 

alotip

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allotype)

1. (biol.) individ cu sex opus holotipului.
 

alotropie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allotropie)

1. proprietate a unor corpuri sau organisme de a se prezenta sub diferite forme ori de a fi diferite ca structură moleculară.
2. (biol.) proces de atracție reciprocă între două celule de sens opus.