Dictionar

addubitație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. addubitatio)

1. figură retorică care afirmă pretinsa inabilitate a oratorului de a vorbi competent despre ceva; dubitație.
 

antonomasie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat., gr., it. antonomasia)

1. (retorică) figură de stil prin care un substantiv comun sau o perifrază desemnează un substantiv propriu (ex. „Oratorul roman” pentru a-l desemna pe Cicero); antonomază.
2. (retorică) invers, figură de stil prin care un substantiv propriu este folosit ca substantiv comun (ex. „este un Nero” pentru a spune că este un tiran); antonomază.
 

apologism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (apologie + -ism)

1. discurs cu nuanță ironică, în care oratorul face adversarului o concesie fără valoare.
 

cominație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commination, lat. comminatio, ameninţare)

1. figură retorică prin care oratorul sau un autor enunță, sub formă de avertisment la adresa auditoriului ori a unui personaj, o nenorocire inevitabilă.
 

dubitație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dubitation, lat. dubitatio)

1. exprimare a unei îndoieli, incertitudini, nesiguranțe în gândire.
2. figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el, pentru a preveni obiecțiile; addubitație.
 

epilog

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. épilogue, lat. epilogus, gr. epilogos)

1. (ant.) alocuțiune în versuri pe care autorul unei opere dramatice, sau un actor o adresau publicului.
2. parte finală a unui discurs în care oratorul rezuma argumentele, încercând să câștige bunăvoința publicului.
3. parte finală a unei lucrări literare care cuprinde concluziile autorului, subliniază anumite idei sau face cunoscută evoluția viitoare a personajelor; încheiere.
4. (fig.) sfârșit, încheiere a unei acțiuni, întâmplări etc.