Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. ordonner)
1. a da un ordin, a porunci, a dispune, a comanda.
2. a orândui, a aranja, a rândui.
3. (mat.) a introduce o relaţie de ordine pentru elementele unei mulţimi.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. coordonner)
1. a pune de acord părţile unui tot; a îndruma în sens unitar o serie de activităţi.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. ordonnancer)
1. a elibera un ordin de plată (a unei sume).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. ordonnance)
1. dispoziție scrisă care emană de la o autoritate (administrativă).
2. ~ de plată = dispoziție de plată a unei sume.
3. act legislativ al unui guvern.
4. (jur.) hotărâre judecătorească dată în proceduri cu caracter urgent.
5. (în vechea armată) soldat în serviciul personal al unui ofițer.
6. mod de dispunere a elementelor unei compoziții arhitecturale, de grupare a diferitelor elemente ale unui tablou etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (ordona)
2. (log.) raport de ~ = cuprinderea unei noţiuni în sfera unei alte noţiuni mai generale.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (după fr. ordoné)
1. adj. dispus, așezat în ordine.
2. bine îngrijit, pus la punct.
3. (mat.) mulțime ~ă = mulțime cu ordine bine determinată de dispunere a elementelor componente.
4. s. f. a doua coordonată (cea verticală) a unui punct dintr-un sistem rectangular.
5. înălțimea unui punct de pe traiectoria unui proiectil în raport cu linia de ochire.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ordonnateur)
1. adj. care pune în ordine, organizează; care dă o imagine sistematică, sintetică.
2. s. m. f. ~ de credite = cel care are dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate prin bugetul de venituri şi cheltuieli al unui stat, al unei instituţii.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
1. (mat.) număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului cuprins între originea axei şi un punct dat, determinând poziţia acestuia.
2. prima coordonată carteziană (orizontală) a unui punct.
Parte de vorbire: adj., s. m. f.
Origine: (lat. adiunctus, cf. germ. Adjunkt, fr. adjoint)
1. (persoană) cu funcţie imediat subordonată unui conducător de instituţie etc.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. adversatif, lat. adversativus)
2. propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie coordonată care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei; conjuncţie ~ă = conjuncţie care introduce o propoziţie adversativă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aéropolygonation)
1. triangulaţie fotogrammetrică spaţială care foloseşte fotograme de lungimi mici pentru determinarea coordonatelor punctelor terestre.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. affilier, lat. affiliare)
1. refl. a se alătura unei organizaţii, instituţii etc. de acelaşi fel, subordonându-i-se.
2. tr. a stabili anumite raporturi de subordonare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. affixe, lat. affixus)
1. nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe, care se adaugă rădăcinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcţia, rolul; orice instrument gramatical având un asemenea rol.
2. (mat.) punct, număr complex într-un sistem de coordonate rectangulare.