Dictionar

organic

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT organicus
2. FR organique
3. EN organic
4. DE organisch
5. RU орraнический
6. HU organikus, szerves
 

anorganic

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT anorganicus
2. FR anorganique
3. EN inorganic
4. DE anorganisch; mineralisch
5. RU неорraнический
6. HU szervetlen, anorganikus
 

organic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. organique, lat. organicus)

1. care ține de structura, esența, funcțiile unui organ(ism); referitor la organe și organisme.
2. unitar, inseparabil.
3. (fig.) care se referă la structura unei lucrări, a unui tratat.
4. care intră în compoziția chimică a organismului viețuitoarelor.
5. chimie ~ă = parte a chimiei care studiază compușii carbonului cu hidrogenul și derivații acestora.
 

organician, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. organicien)

1. organicist.
2. specialist în chimia organică.
 

organicism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. organicisme)

1. concepție sociologică potrivit căreia societatea omenească ar fi un organism analog cu cel biologic.
2. teorie în biologia contemporană care afirmă că forma organismelor este în același timp materială și spirituală, toate celulele având judecată.
3. teorie care susține că orice maladie provine dintr-o leziune organică.
 

organicist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. organiciste)

1. adj. referitor la organicism.
2. s.m.f. adept al organicismului; organician.
 

organicitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. organicity)

1. însușirea a ceea ce este organic.
2. (fil.) caracter organic al unui sistem.
 

abiogeneză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abiogenèse)

1. (biologie) teorie care admite generația spontanee, adică apariția vieții din materie anorganică neînsuflețită; arhebioză.
2. (antonim) biogeneză.
 

abiologie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abiologie)

1. disciplină care studiază elementele anorganice, adică elementele lipsite de viață.
 

acaustobiolit

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. acaustobiolite)

1. (geol.) rocă sedimentară de origine organică care nu arde (necombustibilă).
 

acetamidă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acétamide)

1. (chimie) compus organic, alb, cristalin și solid în forma sa pură, produs prin deshidratarea acetatului de amoniu (CH3CONH2); amidă a acidului acetic.
 

acetic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acétique)

1. de natura oțetului.
2. acid ~ = acid organic rezultat din oxidarea alcoolului etilic; acid etanoic; fermentație ~ă = fermentație care transformă alcoolul în acid acetic.
 

acetil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acétyle)

1. radical organic monovalent, din acidul acetic.