Dictionar

panteist

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. panthéiste)

1. I. relativ la panteism, care ține de panteism, care admite panteismul; panteistic.
2. II. adept al panteismului.
 

panteistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. pantheistisch)

1. care ține de panteism, privitor la panteism; care admite, susține panteismul; panteist.
 

emanatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Emanatismus, fr. émanatisme)

1. doctrină filozofico-religioasă panteistă potrivit căreia lumea s-ar naște din substanța divinității printr-un proces continuu de emanație; emanaționism.
 

panenteism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. panenthéisme)

1. concepție panteistă potrivit căreia totul există în Dumnezeu, singura realitate.
 

panteist

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. panthéiste)

1. I. relativ la panteism, care ține de panteism, care admite panteismul; panteistic.
2. II. adept al panteismului.
 

panteistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. pantheistisch)

1. care ține de panteism, privitor la panteism; care admite, susține panteismul; panteist.
 

transcendentalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. transcendantalisme)

1. concepție sau atitudine gnoseologică care susține posibilitatea unei cunoașteri apriorice, căutând să determine condițiile unei astfel de cunoașteri.
2. curent filozofic american, printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.