Dictionar

penibil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. pénible)

1. care provoacă o impresie neplăcută; supărător, jenant.
 

penibilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pénibilité)

1. caracterul a ceea ce este penibil.
 

autofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autophonie)

1. rezonanţă penibilă şi obsedantă a propriei voci.
 

cenestopatie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cénestopathie)

1. senzaţie penibilă, cu localizare difuză în diferite regiuni ale corpului sau organelor interne.
 

jenă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. gêne)

1. sfială produsă de o situaţie penibilă.
2. constrângere supărătoare; situaţie neplăcută.
3. ~ financiară = lipsă de bani; criză financiară uşoară.
4. senzaţie supărătoare.
 

penibilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pénibilité)

1. caracterul a ceea ce este penibil.
 

psihotaxie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (psiho- + -taxie2)

1. tendinţă de adaptare a omului prin căutarea situaţiilor agreabile şi evitarea celor penibile.
 

tortuos, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. tortueux, lat. tortuosus)

1. răsucit în spirală; cu curbe repezi.
2. (fig.; despre exprimare, gândire) întortocheat, încâlcit, complicat; penibil.
3. (fig.; despre acţiuni, fapte) ascuns, viclean.