Dictionar

permanență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. permanence)

1. însușire a unui lucru, a unei acțiuni etc. de a fi permanent(ă).
2. în ~ = permanent, continuu.
3. birou, serviciu în unele întreprinderi care funcționează fără întrerupere.
 

impermanență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl., fr. impermanence)

1. caracter a ceea ce nu este permanent, a ceea ce nu durează; lipsă de permanență.
2. caracter a ceea ce se schimbă sau evoluează constant.
3. (antonim) permanență.
 

acatizie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. akathisie)

1. (med.) sindrom de neliniște motorie caracterizat prin nevoia pacientului de a se mișca în permanență.
2. (med.) nevroză caracterizată prin imposibilitatea de a sta sau de a rămâne așezat.
 

areic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aréique)

1. (despre sol, regiuni) fără rețea hidrografică permanentă; lipsit de râuri, uscat, arid.
 

beatitudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. beatitudo, fr. béatitude)

1. stare de fericire deplină.
2. stare patologică de euforie permanentă.
 

clinofilie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. clinophilie)

1. tendință de a sta în permanență culcat.
2. mania de a sta culcat.
 

colaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. collage)

1. legătură permanentă nematrimonială; concubinaj.
2. procedeu de execuție a unor lucrări de pictură sau de ornamentație prin lipirea laolaltă a diferite materiale ori elemente eterogene.
3. tablou astfel realizat.
4. spectacol de teatru din diferite fragmente.
5. operație de încorporare în anumite mase alimentare a unor substanțe.
 

comensualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. commensalisme)

1. (biol.) formă de conviețuire cvasipermanentă între două organisme care folosesc ca hrană aceleași materii nutritive.