Dictionar

aplat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aplat)

1. tentă de o singură culoare (în pictură, gravură etc.).
 

meplat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. méplat)

1. s. n. (arte) relief foarte plat în care motivul plin este pus în evidență prin ușoara adâncire a spațiului perimetral.
2. adj. inegal ca grosime.
3. (arhit.) linii ~e = linii care fac trecerea de la un plan la altul.
 

omoplat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. omoplate)

1. os triunghiular lat și subțire, parte posterioară a articulației umărului.
 

plat 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. plat)

1. fiecare din felurile de mâncare ale unui mediu.
 

plat 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. plat)

1. lat, turtit, neted, șes.
2. picior ~ = platfus.
3. (fig.) fără expresivitate, plictisitor, banal.
 

platan 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. platane, lat. platanus, gr. platanos)

1. arbore exotic înalt, cu frunzele palmate, cultivat la noi ca plantă ornamentală.
 

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător și neprevăzut, cu consecințe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însușire a unui lucru, fenomen nelegată de esența lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilația, epenteza, metateza).
5. s. m. alterație.
 

accidental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accidentel)

1. întâmplător, fortuit.
2. secundar, neesențial.
3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).
 

achita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. acquitter)

1. tr. (jur.) a declara pe cineva liber de răspundere penală, a scoate din culpă.
2. (fam.) a ucide.
3. tr., refl. a(-și) plăti o datorie.
4. a se ~ de ceva = a îndeplini (ceva).
 

acont

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. acconto)

1. parte dintr-o sumă datorată care se plătește cu anticipație.
 

aconta

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (acont)

1. a plăti un acont, un avans din prețul convenit; (pop.) a arvuni.
 

acreditiv

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accréditif, germ. Akkreditiv)

1. modalitate de plată în practica comercială prin care banca cumpărătorului, se obligă a plăti vânzătorului, direct sau prin intermediul unei bănci corespondente, o anumită sumă de bani.
2. sumă de bani depusă de cineva la o casă de economii și consemnațiuni; înscris care certifică o asemenea depunere.