platonician, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. platonicien)

1. I. care urmează filozofia lui Platon, care se raportează la filosofia lui Platon.
2. II. adept al platonismului; platonist.

neoplatonic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. néo-platonique)

1. I. privitor la neoplatonism (filozofie a antichității târzii, fondată de Plotin (205- 270), care se caracterizează prin dorința de a îmbina metafizica lui Platon cu gândirea mistică orientală); neoplatonician.
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonician.

neoplatonism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. néo-platonisme)

1. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic.

noocrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. noocratie)

1. dominație a intelectualității; tip de stat condus de intelectuali, după modelul platonician al guvernului filozofilor.

platonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. platonique)

1. referitor la filosofia lui Platon, în special la idealismul platonician; referitor la platonism; platonian.
2. (prin ext.) care are un caracter ideal, pur, spiritualizat, lipsit de orice senzualitate.
3. (despre manifestări, reacții etc.) care rămâne fără efect; abstract, formal.
4. dragoste ~ă = iubire care exclude relațiile carnale.
5. (antonime) carnal, concret, material.

reminiscență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. réminiscence, lat. reminiscentia)

1. amintire vagă, tulbure a unor fapte sau imagini din trecut.
2. teoria ~ței = teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaște ideile pe care le-ar fi contemplat într-o existență anterioară.
3. (psih.) evocare bruscă a unor fapte ce păreau uitate.
4. rămășiță, urmă.

teurgie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. théurgie)

1. (ant.) operație magică, proprie ermetismului elenistic, în care se presupunea că se poate stabili un contact cu divinitatea sau cu forțele demonice printr-o evocare.
2. (în fil. neoplatoniciană) arta de a face ca Dumnezeu să coboare în suflet, creând astfel o stare extatică.
3. gen de magie prin care se pretinde punerea în contact cu divinitatea binefăcătoare; magie albă.
4. știința miracolelor; pretinsă artă de a face minuni.