Rezultate secundare (Plebei;):
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. plébéien)
1. I. referitor la plebe; plebeic.
2. (antichitate) referitor la clasa socială cea mai de jos.
3. II. (antichitate) persoană care făcea parte din plebe; plebeu.
4. (prin ext.) cetățean care nu aparține clasei conducătoare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (plebeian + -ism)
1. comportament de plebeu, aer de plebeu; plebeism.
2. expresie lipsită de decență, mod plebeian de a vorbi.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. plebejisch)
1. referitor la plebe; plebeian.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. plébéien)
1. I. referitor la plebe; plebeic.
2. (antichitate) referitor la clasa socială cea mai de jos.
3. II. (antichitate) persoană care făcea parte din plebe; plebeu.
4. (prin ext.) cetățean care nu aparține clasei conducătoare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. plebejisch)
1. referitor la plebe; plebeian.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. plebeius)
1. (cetăţean roman) care aparţinea plebei; plebeian.
2. (om) care face parte din plebe.
Parte de vorbire: adj., s.m.
Origine: (fr. plébicole, lat. plebicola)
1. (cel) care flatează, măguleşte mulţimea; demagog.
2. (persoană) care caută să placă plebei, poporului; demagog.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (lat. tribunus)
1. fiecare dintre magistrații aleși anual în Roma antică pentru a apăra interesele plebei.
2. ~ militar = ofițer superior care comanda o cohortă romană.
3. membru al tribunalului, în Franța.
4. (fig.) persoană care luptă pentru o cauză (politică).
5. orator care înflăcărează masele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat., fr. veto)
1. cuvânt folosit de tribunii plebei în Roma antică pentru a împiedica adoptarea unor legi care ar fi lovit în interesele plebeilor.
2. drept excepțional pe care îl are o persoană, un stat etc. de a se opune adoptării unei propuneri discutate în organizația din care face parte.