Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. plénitude, lat. plenitudo)
1. însuşire, stare a ceea ce este deplin; deplinătate, desăvârşire, totalitate.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. perfectio, fr. perfection)
1. însuşirea, caracterul a ceea ce este perfect, fără defect; calitatea, starea a ceea ce a atins plenitudinea; desăvârşire.
2. (prin metonimie) lucru perfect realizat; (concret.) lucru sau ființă perfectă, desăvârșită.
3. (religie) starea cea mai înaltă a vieții religioase.
4. (în forma perfecţie) la ~ = în mod desăvârşit; fără cusur.
5. (var.) perfecție.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (deplin + -ătate)
1. faptul de a fi deplin, desăvârșit; dezvoltare completă, integrală; perfecțiune, plenitudine.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (întreg + -ime)
1. calitatea de a fi întreg; totalitate, plenitudine.
2. (concret.) ansamblul elementelor care constituie un tot.
4. deplinătate a facultăților mintale.
5. (loc. adv.) în ~ = cu totul, de tot, complet.
6. (înv.) (loc. adv.) cu ~ = cu înțelepciune.
7. (expr.) mai ~a = mai tot, aproape tot.