Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., lat. pollen, germ. Pollen)
1. pulbere (galbenă) produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare mascule.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. polena)
1. imagine de animal, figură statuară care se sculpta ca ornament pe prora navelor.
Parte de vorbire: prefix
Origine: (fr. pollini-, cf. lat. pollen)
1. „polen”.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. pollinique)
1. sac ~ = fiecare dintre cavităţile din anterele staminelor în care se formează polenul.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. pollinifère)
Parte de vorbire: vb.
Origine: (polen + -iza)
1. a face polenizarea unei flori.
Parte de vorbire: s.
Origine: (poleniza)
1. transport al polenului de pe stamine pe stigmat; polenizaţie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. adelphogamie)
1. (biol.) unire a două organe sau celule generate de acelaşi individ.
2. (biol.) copulare a celulelor fiice.
3. (biol.) metodă de ameliorare şi formare a unor rase noi de animale.
4. (bot.) polenizare încrucişată între indivizii deosebiţi ai unor specii apropiate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. allautogamie)
1. polenizare în două moduri diferite.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. allélogamie)
1. polenizare în două moduri nespecifice.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. allocarpe)
1. (despre fructe) care prezintă alocarpie.
2. (și s.n.) (fruct) rezultat prin polenizare încrucișată.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. allocarpie)
1. formare a fructului prin polenizare încrucişată.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. allogamie)
1. (biol.) încrucişare între indivizi genetic deosebiţi.
2. (bot.) polenizare încrucişată cu polen de la alte plante aparţinând aceleiaşi specii; xenogamie.