Dictionar

Poliizopren

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. polyisoprène)

1. produs macromolecular, asemănător cauciucului natural, obţinut prin polimerizarea izoprenului.


Spolii

Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. spolium)

1. (ant.) pradă de război.


Anafază

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anaphase)

1. a treia fază a mitozei, în care cromatidele se îndreaptă, fiecare din polii celulei.


Ashram

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. ashram)

1. ermitaj, locul de retragere colectivă unde discipolii se adună în jurul unui guru pentru a primi învățătura sa.


Axă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. axe, germ. Achse)

1. dreaptă care se consideră a fi orientată într-un anumit sens.

2. (tehn.) linie dreaptă care ocupă o anumită poziţie într-un sistem tehnic.

3. ~ de rotaţie = dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mişcarea de rotaţie a unui corp; ~ optică = linie care trece prin centrul corneei şi prin centrul optic al ochiului; ~ de simetrie = linie a unui corp sau a unei suprafeţe faţă de care acestea prezintă anumite proprietăţi de simetrie.

4. (astr.) ~ a lumii = prelungire a dreptei care uneşte polii Pământului până la intersecţia cu sfera cerească.

5. grup constituit în timpul celui de-al doilea război mondial de Germania, Italia şi aliaţii lor.


Diaster

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diaster)

1. stadiu al diviziunii mitotice, la sfârşitul anafazei şi începutul telofazei, în care cromozomii sunt grupaţi la polii fusului nuclear sub formă de stea.


Distorsiune

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. distorsion, lat. distorsio)

1. deformare a unei imagini, a unei unde sau a unui semnal audio, datorată imperfecţiunii sistemelor de înregistrare, de transmitere sau redare.

2. modificare a repartiţiei câmpului magnetic de sub polii de excitaţie ai unei maşini de curent continuu, produsă de reacţia indusului.

3. deplasare sistematică a unui rezultat prin metode statice de la valoarea reală.

4. torsiune a expresiei verbale, a gândirii, în schizofrenie.


Meridian, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)

1. adj. referitor la un meridian.

2. cerc ~ = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie = meridiana locului.

3. plan ~ = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pământului.

4. s. n. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru.

5. intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței.

6. ~ ceresc = cercul mare din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului.

7. (în acupunctură) linie imaginară a suprafeței pielii care unește diferite puncte corespunzând unui anumit organ.

8. s. f. intersecție a unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței.

9. (astr.) ~a locului = intersecția planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiană.

10. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii.

11. canapea cu spătar și brațe inegale, care ține loc de șezlong.