Dictionar

Rezultate secundare (Poporului;):

Antipopular, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (anti- + popular)

1. care este îndreptat împotriva poporului.

2. care este respins de majoritatea oamenilor, cu referire la acțiuni, idei, etc.


Bule

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., gr. boulé)

1. (ant.) sfatul celor patru sute al unei cetăţi greceşti, care discuta probleme privitoare la buna funcţionare a statului şi pregătea şedinţele adunării poporului.


Congiariu, -ie

Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. congiarium)

1. adj. care se referă la congiariu (II).

2. s. n. vas cu o capacitate de un congiu.

3. distribuire gratuită de vin, ulei etc. făcută poporului în vechea Romă.

4. distribuire de bani, de daruri etc. făcută soldaţilor sau poporului (de împăraţi).


Democraţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. démocratie, gr. demokratia)

1. formă de organizare politică a societăţii care proclamă principiul deţinerii puterii de către popor.

2. ~ sclavagistă = tip de democraţie în care puterea era exercitată de stăpânii de sclavi; ~ burgheză = formă specifică orânduirii capitaliste, prin care se încearcă se asigure libertatea şi egalitatea generală a cetăţenilor în faţa legilor; ~ populară = formă de democraţie apărută într-o serie de ţări din Europa şi Asia, după cel de-al doilea război mondial, în care puterea aparţine clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi alte categorii de oameni ai muncii; ~ internă de partid = principiu organizatoric al partidului marxist-leninist potrivit căruia toţi membrii săi ar avea dreptul de a participa efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului şi de viaţa internă de partid; ~ economică = democraţie care presupune participarea sistematică directă sau prin reprezentanţi (inclusiv manageri), liber şi expres aleşi ai poporului, la conducerea şi realizarea procesului de producţie, repartiţie şi schimb la toate nivelurile economiei.


Ecclesia

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ecclésia, gr. ekklesia)

1. (ant.) adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme.


Eminescianism

Parte de vorbire: s.
Origine: (eminescian + -ism)

1. moment distinct al istoriei literare, marcat de mihai Eminescu, expresie a geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simțul absolut al limbii și al muzicalității poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc.

2. orientare în literatura română caracterizată prin preluarea și cultivarea, uneori excesive, a unor motive, teme etc. care aparțin creației eminesciene.

3. totalitatea particularităților stilistice care caracterizează opera lui Eminescu.