Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. praedicare)
2. (fil.) a atribui unui obiect o calitate sau un atribut.
3. tr. a recomanda cu insistenţă; a propovădui.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. predica)
1. cuvântare rostită de preot în biserică, axată pe un text biblic şi cuprinzând învăţături.
2. (peior.) expunere cu conţinut moralizator; dojană.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. prédicable, it. predicabile, lat. praedicabilis)
1. adj. care poate fi predicat, propovăduit.
2. s. n. (fil.) noţiune universală (gern, specie etc.).
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. predicability)
1. însuşirea de a fi predicabil.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. prédicament, it. predicamento)
1. (fil.) categorie, noţiune fundamentală (substanţă, cantitate, calitate etc.).
Parte de vorbire: s.m. (Bucov.)
Origine: (germ. Prädikant)
1. persoană care compune și rostește un discurs, care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; orator.
2. persoană care predică; persoană care propagă idei, concepții, doctrine etc.; predicator.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (predică + -ant)
1. (despre ton) de predică, moralizator.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. prédicat, lat. praedicatum)
1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire.
2. ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ.
3. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul.
4. (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate.
5. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)
1. (şi adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăţi) care enunţă aparenţa însuşirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. affirmation, lat. affirmatio)
1. enunţ prin care se afirmă ceva.
2. (log.) judecată în care se enunţă existenţa unui anumit raport între subiect şi predicat.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (it. bimembre)
1. cu două membre, cu doi membri.
2. propoziţie ~ă = propoziţie în care există şi subiectul şi predicatul.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. qualité, lat. qualitas)
1. sinteza laturilor şi însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor.
2. însuşire (bună sau rea); caracteristică pozitivă.
3. (log.) însuşire a unei judecăţi predicative de a fi afirmativă sau negativă.
4. situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit drept.
5. (şah) diferenţa de valoare dintre un turn şi un nebun sau un cal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. quantité, lat. quantitas)
1. totalitatea determinărilor obiectelor, fenomenelor şi proceselor, care indică aspectul lor măsurabil din punctul de vedere al mărimii, numărului, volumului, duratei etc.
2. tot ceea ce poate fi numărat sau măsurat.
4. (log.) criteriu de clasificare a judecăţilor de predicaţie după sfera subiectului.
5. durata rostirii unui sunet, a unei silabe.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. capucinade)
1. afectare a devoţiunii.
2. (fam.) predică, discurs moralizator.