Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. prééminence, lat. praeeminentia)
1. superioritate în rang, în demnitate, în merite, în valoare, în drepturi etc. a cuiva sau a ceva.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. individualiste)
1. (adept) al individualismului.
2. (cel) care se izolează de interesele, de preocupările colective; (prin ext.) egoist.
3. I. care se referă la individualism, care aparține individualismului.
4. care recunoaște preeminența individului asupra grupului, comunității, societății.
5. al cărui comportament manifestă individualism; care își exprimă independența, originalitatea sa proprie etc.
6. (antonime) altruist, colectivist.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. intellectualisme)
1. concepție care afirmă capacitatea intelectului, a rațiunii de a cunoaște lumea.
2. concepție care reduce procesele afective și voliționale la cele intelectuale.
3. doctrină care reduce actul moral la înțelegerea, la cunoașterea binelui, care susține preeminența elementului intelectual în cadrul actului moral.
4. (filozofie) doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.
5. tendința unei persoane de a-și privilegia abilitățile intelectuale.
6. caracter al unei opere de artă în care predomină aspectul intelectual.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. prédomination)
1. condiția sau starea de a fi predominant; ascendență, dominație, preeminență, preponderență.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. scotisme)
1. doctrină a gânditorului medieval Duns Scot, sinteză a platonismului augustinian cu aristotelismul, reprezentat de Toma d’Aquino, atribuind voinţei preeminenţă asupra intelectualismului aristotelic.