privilegiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. privilège, lat. privilegium)

1. drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite.
2. (jur.) drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat la plată înaintea altora.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

avantaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. avantage)

1. folos, profit, beneficiu.
2. situație mai bună, favorabilă.
3. ~ reciproc = principiu de bază în relațiile internaționale potrivit căruia raporturile dintre state trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor (inter)naționale, să favorizeze dezvoltarea acestora.
4. superioritate (de situație, de poziție etc.).
5. (tenis) punct marcat de unul dintre jucători când aceștia se află fiecare la 40 de puncte.
6. drept excepțional; privilegiu, favoare.

concede

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. concéder)

1. a admite, a recunoaște; a îngădui, a încuviința; a acorda, a ceda un privilegiu, un drept.

exempțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exemption, lat. exemptio)

1. (jur.) privilegiu care dispensează de o obligație, de o datorie etc.

indult

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. indult, lat. indultum)

1. privilegiu acordat de papă care conferea puteri excepționale.
2. permisiune acordată navelor comerciale surprinse de declanșarea ostilităților într-un port inamic de a-l părăsi.

monopolizator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. monopolisateur)

1. care monopolizează; care stabilește un monopol; acaparator.
2. care își asumă un privilegiu exclusiv.
3. care își rezervă folosirea, profitul unui lucru (concret sau abstract).