privilegiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. privilège, lat. privilegium)

1. drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite.
2. (jur.) drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat la plată înaintea altora.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

avantaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. avantage)

1. folos, profit, beneficiu.
2. situație mai bună, favorabilă.
3. ~ reciproc = principiu de bază în relațiile internaționale potrivit căruia raporturile dintre state trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor (inter)naționale, să favorizeze dezvoltarea acestora.
4. superioritate (de situație, de poziție etc.).
5. (tenis) punct marcat de unul dintre jucători când aceștia se află fiecare la 40 de puncte.
6. drept excepțional; privilegiu, favoare.

concede

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. concéder)

1. a admite, a recunoaște; a îngădui, a încuviința; a acorda, a ceda un privilegiu, un drept.

exclusiv, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. adv.  
Etimologie: (fr. exclusif, lat. exclusivus)

1. I. care exclude; referitor la un singur lucru.
2. (despre noțiuni abstracte) care se exclud unul pe altul; incompatibil cu altceva.
3. care exclude orice altă persoană, orice alt lucru.
4. care aparține doar unei persoane sau unui grup de persoane.
5. (despre un privilegiu sau drept) acordat numai anumitor persoane.
6. (despre produse) care este fabricat sau vândut de o singură persoană, de o singură companie.
7. (comerț) care are singur dreptul de a prospecta sau de a vinde într-o anumită regiune.
8. care este atașat unui singur obiect, unei singure ființe sau lucru, cu excluderea restului.
9. care este absolut, intolerant în sentimentele sau opiniile sale.
10. II. cu excluderea altor posibilități; în afară de, exceptând; (înv.) exclusivamente.

exempțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exemption, lat. exemptio)

1. (jur.) privilegiu care dispensează de o obligație, de o datorie etc.

indult

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. indult, lat. indultum)

1. privilegiu acordat de papă care conferea puteri excepționale.
2. permisiune acordată navelor comerciale surprinse de declanșarea ostilităților într-un port inamic de a-l părăsi.