Dictionar

probat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (v. proba)

1. care a fost dovedit; arătat, demonstrat, evidențiat.
2. care a fost încercat, verificat; (înv.) probăit.
3. (prin ext.; despre oameni) experimentat.
4. (anton.) neprobat.
 

probațiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. probation, lat. probatio)

1. (jur.) acțiunea de a proba; dovedire; dovadă.
2. timp pentru noviciat.
3. (justiție) perioadă în care o persoană condamnată plasată în afara sistemului penitenciar trebuie să respecte obligațiile de asistență și control.
 

probator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. probatoire)

1. probatoriu.
 

probatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. probatorium, fr. probatoire)

1. adj. propriu să dovedească ceva; probator.
2. s. n. procedură de culegere a probelor în justiție.
 

aprobativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. approbatif, lat. approbativus)

1. care exprimă o aprobare; aprobator.
 

aprobator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. approbateur, lat. approbator)

1. care aprobă, care arată sau dă aprobare; aprobativ.
2. (anton.) dezaprobator.
 

chiasm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. chiasme, cf. gr. chiasma – încrucișare)

1. figură de stil constând în așezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru a forma o antiteză.
2. semn în formă de χ (khi) care indică, pe marginea unui manuscris, un pasaj dezaprobat.
3. (anat.) încrucișare în formă de x a prelungirilor nervoase ale nervului optic care face posibilă simultaneitatea vederii binoculare; chiasmă.
 

damnat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. damné, lat. damnatus)

1. condamnat la chinurile infernului.
2. blestemat, reprobat, care și-a atras oprobriul public.
 

depreciator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. dépréciateur)

1. (persoană) care depreciază, care devalorizează, care denigrează.
2. (antonim) aprobator.
 

impudicitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. impudicité)

1. caracterul a ceea ce este impudic.
2. dispoziția (cuiva) de a se comporta sau de a acționa într-un mod care este dezaprobat de morala sexuală.
3. lipsă de pudoare, de rușine; atitudine, faptă, vorbă lipsită de rușine; act impudic; nerușinare; impudoare.
4. (antonime) pudicitate, pudoare.