Dictionar

pronunța

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. pronuntiare, fr. prononcer)

1. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte).
2. a ține, a rosti (un discurs).
3. tr., refl. (jur.) a decide în urma unor dezbateri, a comunica o sentință, o hotărâre etc.
4. refl. a-și spune părerea; a opina.
 

pronunțare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (pronunța)

1. emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii.
2. articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii.
3. mod de a pronunța; pronunție.
4. (jur) decizie într-un litigiu comunicată părților de către autoritatea competentă care a luat-o.
5. (înv) pronunțiație, (înv.) pronunțiatură.
 

pronunțat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (pronunţa)

1. accentuat, scos în evidență.
 

abține

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. s’abstenir, lat. abstinere)

1. refl. a se stăpâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunța, a nu-și exprima punctul de vedere.
 

acrofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acrophonie)

1. pronunțare accentuată a inițialei unui cuvânt.
 

afon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)

1. (și s. m. f.) care suferă de afonie.
2. care n-are voce sau simț muzical.
3. consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță fără vibrarea coardelor vocale, surdă.
 

africat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affriqué)

1. (consoană) care se pronunță prin închiderea și deschiderea treptată a organului fonator, urmate de o constricție a acestuia.
 

alalic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. alalique)

1. I. referitor la alalie (incapacitate de a vorbi sau de a pronunța unele sunete).
2. II. suferind de alalie.
 

alalie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alalie)

1. imposibilitate de a pronunța unele cuvinte sau sunete; logoplegie.