Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. pronuntiare, fr. prononcer)
1. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte).
2. a ţine, a rosti (un discurs).
3. tr., refl. (jur.) a decide în urma unor dezbateri, a comunica o sentinţă, o hotărâre etc.
4. refl. a-şi spune părerea; a opina.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (pronunța)
1. emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii.
2. articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii.
3. mod de a pronunța; pronunție.
4. (jur) decizie într-un litigiu comunicată părților de către autoritatea competentă care a luat-o.
5. (înv) pronunțiație, (înv.) pronunțiatură.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (pronunţa)
1. accentuat, scos în evidenţă.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. s’abstenir, lat. abstinere)
1. refl. a se stăpâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunţa, a nu-şi exprima punctul de vedere.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acrophonie)
1. pronunţare accentuată a iniţialei unui cuvânt.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)
1. (şi s. m. f.) care suferă de afonie.
2. care n-are voce sau simţ muzical.
3. consoană ~ă (şi s. f.) = consoană care se pronunţă fără vibrarea coardelor vocale, surdă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affriqué)
1. (consoană) care se pronunţă prin închiderea şi deschiderea treptată a organului fonator, urmate de o constricţie a acestuia.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. alalique)
1. I. referitor la alalie (incapacitate de a vorbi sau de a pronunța unele sunete).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. alalie)
1. imposibilitate de a pronunţa unele cuvinte sau sunete; logoplegie.