Rezultate secundare (Précédent;):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. précédent, lat. praecedens)
1. adj. premergător, anterior.
2. s. n. fapt, caz anterior care serveşte ca exemplu sau ca justificare pentru cazurile următoare similare; precedenţă.
3. fără ~ = nemaiîntâlnit, nemaipomenit, extraordinar; unic.
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
1. LAT praecedens
3. EN preceding; previous
4. DE vorhergehend
5. RU предшествующй; предыдущий
6. HU előző, megelőző, előzmény; előbbi, korábbi
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. précédence, lat. praecendentia, it. precedenza)
1. faptul de a preceda în timp sau în spaţiu; precedent.
2. caz de ~ = caz premergător, invocat pentru justificarea unei dispoziţii, a unei hotărâri.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antérieur, lat. anterior)
1. petrecut înaintea altui eveniment; precedent.
3. (despre sunete) care se articulează într-un punct în partea dinainte a cavităţii bucale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. antériorité)
1. însuşirea de a fi anterior; prioritate de timp; precedenţă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. appoggiatura)
1. (muz.) ornament melodic din unul sau mai multe sunete, executate prin scurtarea duratei normale a notei precedente.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. asynchrone)
1. care nu este sincron; asincronic.
2. maşină ~ă = maşină cu curenţi alternativi a cărei frecvenţă a forţelor electromotoare nu este în raport constant cu viteza; motor ~ = motor a cărui turaţie a rotorului diferă de a câmpului magnetic al statorului.
3. (inform.; despre un ordinator) la care fiecare operaţie este declanşată printr-un semnal provocat de terminarea operaţiei precedente.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Avantgardismus)
1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.
2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.
3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concaténation, lat. concatenatio)
1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănţuire retorică de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă.
2. (lingv.) înlănţuire de elemente vecine, în plan sintagmatic; (p. ext.) înlănţuire de elemente constitutive (cauze şi efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere.