Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. corrélatif, lat. correlativus)
1. care se află în corelaţie.
2. element ~ (şi s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncţie etc.) care intră în corelaţie cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noţiuni ~e = noţiuni care conţin note arătând existenţa unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (germ. Korrelator)
1. ceea ce corelează sau provoacă corelație.
2. cuvânt (adverb, conjuncţie etc.) care intră în corelaţie cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; element corelativ.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. corrélation, lat. correlatio)
1. relaţie reciprocă între lucruri sau fenomene; interdependenţă.
2. relaţie de reciprocitate între cuvinte sau unităţi sintactice, în cadrul propoziţiei sau frazei.
3. raport de excludere între termeni care contractează aceeaşi relaţie în mod alternativ.
4. (mat.) transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde un plan, şi reciproc, deci unei drepte, o dreaptă.
5. coeficient de ~ = mărime măsurând relaţia de similitudine între doi factori.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. inhérence)
1. calitatea, starea a ceea ce este inerent.
2. caracteristică a unei relaţii de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiaşi unităţi.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (inter- + asistenţă)
1. asistenţă cu caracter de reciprocitate.
2. formă de activitate metodică a cadrelor didactice în asistenţa reciprocă la lecţii, în scopul unui schimb de experienţă.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. mutualiste)
1. I. referitor la mutualism.
2. care se bazează pe reciprocitate, mutualitate.
3. II. adept al mutualismului.
4. membru al unei societăţi de ajutor reciproc.