corelativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. corrélatif, lat. correlativus)

1. care se află în corelație.
2. element ~ (și s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noțiuni ~e = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii.

corelator

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (germ. Korrelator)

1. ceea ce corelează sau provoacă corelație.
2. cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; element corelativ.

corelație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. corrélation, lat. correlatio)

1. relație reciprocă între lucruri sau fenomene; interdependență.
2. relație de reciprocitate între cuvinte sau unități sintactice, în cadrul propoziției sau frazei.
3. raport de excludere între termeni care contractează aceeași relație în mod alternativ.
4. (mat.) transformare biunivocă prin care unui punct îi corespunde un plan, și reciproc, deci unei drepte, o dreaptă.
5. coeficient de ~ = mărime măsurând relația de similitudine între doi factori.

inerență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. inhérence)

1. calitatea, starea a ceea ce este inerent.
2. caracteristică a unei relații de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiași unități.

interasistență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (inter- + asistenţă)

1. asistență cu caracter de reciprocitate.
2. formă de activitate metodică a cadrelor didactice în asistența reciprocă la lecții, în scopul unui schimb de experiență.

mutualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. mutualiste)

1. I. referitor la mutualism.
2. care se bazează pe reciprocitate, mutualitate.
3. II. adept al mutualismului.
4. membru al unei societăți de ajutor reciproc.