recul

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. recul)

1. mișcare către înapoi a unui corp ca reacție față de o forță exercitată asupra lui de un alt corp, care are o mișcare într-un anumit sens, considerat ca sens înainte.
2. mișcare îndărăt, retragere.
3. (geol.) retragere a unui abrupt, a unui versant, a falezei, a frunții unui ghețar datorită eroziunii, încălzirii climei etc.
4. (fig.) mișcare în sens contrar progresului; regres.

recula

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. reculer)

1. a se retrage, a face un recul; a trage sau a împinge un obiect înapoi.
2. (fig.) a renunța la intenții.

reculant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. reculant)

1. (despre mecanisme) care reculează.

reculege

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. recueillier)

1. refl. a-și veni în fire, a-și recăpăta calmul, liniștea.
2. a medita profund, a se cufunda în meditație.

reculegere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (reculege)

1. acțiunea de a (se) reculege.
2. moment de ~ = moment de tăcere și de meditație în memoria unui dispărut.

recultiva

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (re1 - + cultiva)

1. a cultiva din nou (un teren).

recultivare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. récultivation)

1. complex de lucrări de îmbunătățiri funciare, de fertilizare a unui sol pentru a fi redat cultivării.

mortier

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. mortier)

1. tun de calibru mijlociu sau mare, fără recul, cu țeava scurtă și traiectoria curbată.
2. var. mortieră.

recula

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. reculer)

1. a se retrage, a face un recul; a trage sau a împinge un obiect înapoi.
2. (fig.) a renunța la intenții.

reculant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. reculant)

1. (despre mecanisme) care reculează.

reculegere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (reculege)

1. acțiunea de a (se) reculege.
2. moment de ~ = moment de tăcere și de meditație în memoria unui dispărut.

recuperator 2, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. récupérateur)

1. adj. care recuperează: recuperatoriu.
2. s. n. sistem tehnic cu care se recuperează deșeurile de materiale sau energia care se pierde în mod obișnuit.
3. subansamblu al unei guri de foc de artilerie care readuce părțile reculante în poziția inițială.

recurență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. récurrence)

1. însușirea de a fi recurent; repetiție, revenire, reîntoarcere.
2. reacție a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se referă.
3. (log.) raționament prin ~ = demonstrație prin inducție completă, putând enumera toate cazurile cuprinse în clasa despre care se conchide; (mat.) formulă de ~ = formulă care exprimă orice termen dintr-un șir, în funcție de termenii precedenți.
4. expunere a unei idei muzicale într-o succesiune riguroasă a sunetelor, de la ultimul la primul sunet.
5. fază de avansare a unui ghețar aflat într-o perioadă generală de recul.