Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. second, lat. secundus)
3. s. m. ofițer de navă care ajută sau înlocuiește pe comandant.
4. persoană care ajută pe o alta în muncă, în afaceri.
5. (arbitru) ~ = (volei, baschet, hochei etc.) arbitru care secondează pe arbitrul principal în conducerea unei competiții.
6. (box) tehnician (antrenor) care își asistă elevul la colțul ringului în timpul meciului.
7. s. n. vocea a doua care acompaniază o voce primă.
8. titlu interior al cărților și broșurilor.
9. s. f. tiparul de pe a doua față a unei coli de tipar.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. seconder, lat. secundare)
1. a ajuta, a sprijini, a însoţi pe cineva în acţiunile sale etc.
2. (muz.) a acompania.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. seconde, germ. Sekunde)
1. unitate de măsură a timpului, a 60-a parte dintr-un minut; timp foarte scurt; moment, clipă.
2. unitate de măsură pentru unghiuri, submultiplu al minutului.
3. (muz.) interval între două trepte alăturate ale gamei diatonice; treapta a doua de la o treaptă dată.
4. a doua poziție de apărare la scrimă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Sekundant, lat. secundans)
1. cel care secundează pe cineva.
2. martor la un duel sau harachiri.
3. ajutător al unui participant în anumite întreceri sportive.
4. sportiv, echipă care într-o cursă (ciclism, alergări, canotaj) urmăreşte îndeaproape adversarul din faţă.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (secund + -ar)
1. acul ceasornicului care arată secundele.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. secondaire, lat. secundarius)
1. adj. în al doilea rând ca importanță, interes etc.; accesoriu.
2. învățământ ~ = formă de învățământ de al doilea grad, care urmează celui primar; liceal, mediu; (ec.) sector ~ = ansamblu de activități economice în care materiile prime sunt transformate în produse industriale sau bunuri de consum; medic ~ = medic care, în urma unui concurs, este admis să se specializeze într-o clinică; fenomen ~ = fenomen puțin important care apare în cursul unei boli.
3. (psih.) cu reacții lente, durabile și profunde.
5. era ~ă = mezozoic; propoziție ~ă = propoziție subordonată.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. accessoire, lat. accessorius)
1. adj. care însoţeşte un element principal, dependent de acesta; secundar, neesenţial.
2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accidentel)
3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).
Parte de vorbire: I. s.m.f., II. s.m.
Origine: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)
1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.
2. persoană care ajută pe cineva într-o acţiune (reprobabilă); complice.
3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.
4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)
2. bridă.
3. (fiz.) forţă care menţine alăturate două corpuri în contact.
4. (constr.) fenomen de legătură între beton şi oţel.
5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafaţa pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
6. aderare, solidarizare conştientă.
7. (bot.) concreştere intimă şi secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obişnuit separate (frunze, petale, antere).
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)
1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.
2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.
3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.
4. II. lucru adăugat, completare, supliment.
5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.
6. (industria alimentară) produs destinat să modifice gustul sau parfumul, să prelungească conservarea.
7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. alburno, lat. alburnum)
1. strat lemnos situat între scoarţa unui arbore şi inima lui.
2. totalitatea inelelor anuale externe, de culoare mai deschisă, ale lemnului secundar al arborilor cu lemnul tare.