secundar

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (secund + -ar)

1. acul ceasornicului care arată secundele.

accesoriu; secundar

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT accesorius
2. FR accessoire; secondaire
3. EN accesorial; accesory
4. DE akzessorisch
5. RU добaвочный; придaточный
6. HU járulékos, másodlagos

miceliu dicariotic; miceliu secundar

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT mycelium dicaryoticum; mycelium secundarium
2. FR mycélium secondaire; mycélium persistant; mycélium perennant; mycélium à dicaryon
3. EN secondary mycelium; dicaryophyte mycelium
4. DE Paarkernmyzel; Sekundärmyzel
5. RU дикaриотический мицелий
6. HU másodlagos micélium, dikarióta állapotú micélium

secundar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. secondaire, lat. secundarius)

1. adj. în al doilea rând ca importanță, interes etc.; accesoriu.
2. învățământ ~ = formă de învățământ de al doilea grad, care urmează celui primar; liceal, mediu; (ec.) sector ~ = ansamblu de activități economice în care materiile prime sunt transformate în produse industriale sau bunuri de consum; medic ~ = medic care, în urma unui concurs, este admis să se specializeze într-o clinică; fenomen ~ = fenomen puțin important care apare în cursul unei boli.
3. (psih.) cu reacții lente, durabile și profunde.
4. care urmează după primul.
5. era ~ă = mezozoic; propoziție ~ă = propoziție subordonată.

secundariat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (secundar + -/i/at)

1. perioadă de timp în care își face stagiul un medic secundar.
2. concurs pentru obținerea acestui grad.

secundaritate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. secondarité)

1. calitatea a ceea ce este secundar.
2. (caracterologie) mod de reacție în care impresiile primite au un impact lent, profund și de durată.
3. (antonim) primaritate.

accesoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. accessoire, lat. accessorius)

1. adj. care însoțește un element principal, dependent de acesta; secundar, neesențial.
2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.

accidental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accidentel)

1. întâmplător, fortuit.
2. secundar, neesențial.
3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).

acolit, -ă

Parte de vorbire:  I. s.m.f., II. s.m.  
Etimologie: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)

1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.
2. persoană care ajută pe cineva într-o acțiune (reprobabilă); complice.
3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.
4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.

aderență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. legătură, lipire.
2. bridă.
3. (fiz.) forță care menține alăturate două corpuri în contact.
4. (constr.) fenomen de legătură între beton și oțel.
5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafața pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
6. aderare, solidarizare conștientă.
7. (bot.) concreștere intimă și secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obișnuit separate (frunze, petale, antere).

aditiv, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)

1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.
2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.
3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.
4. II. lucru adăugat, completare, supliment.
5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.
6. (industria alimentară) produs destinat să modifice gustul sau parfumul, să prelungească conservarea.
7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.

alburn

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. alburno, lat. alburnum)

1. strat lemnos situat între scoarța unui arbore și inima lui.
2. totalitatea inelelor anuale externe, de culoare mai deschisă, ale lemnului secundar al arborilor cu lemnul tare.