Dictionar

semnificat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. signifié)

1. conținut semantic, semnificația semnului lingvistic; denotat.
 

semnificație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. signification)

1. înțeles; conținut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, accepție; denotație.
2. însemnătate, importanță, valoare a unui lucru.
3. mesaj (3).
 

semnificativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. significatif)

1. care scoate ceva în evidență, cu un înțeles precis.
2. care are o semnificație, plin de înțeles, cu tâlc; expresiv.
3. însemnat; important.
 

semnificativitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (semnificativ + -itate)

1. caracterul a ceea ce este semnificativ.
2. mulțimea faptelor care dau sens.
3. (statistică) pragul de la care rezultatele unui test sunt considerate fiabile; prag de semnificație.
 

accepție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acception, lat. acceptio)

1. sens, înțeles al unui cuvânt; semnificație.
 

albuginee

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. albuginée)

1. (anat.) membrană fibroasă alcătuită din țesut conjunctiv (conținând o cantitate mare de proteine ​​de susținere) de culoare albă, de densitate semnificativă, care înconjoară anumite organe genitale precum testiculul, ovarul, corpul cavernos și corpul spongios.
 

ambivalență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii.
 

anodin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anodin)

1. care este lipsit de importanță; neimportant, neînsemnat.
2. care este nesemnificativ, insignifiant; care nu are valoare.
3. care nu produce rău; fără consecințe; inofensiv.
4. care este tern, plictisitor, fără caracteristici speciale.
 

antiroman

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiroman)

1. gen de roman care își propune să reflecte realitatea nudă, fără semnificații.
 

arguție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. argutie, lat. argutia)

1. argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificație.
2. subtilitate exagerată în argumentare, folosită pentru a compensa slăbiciunea, golul sau falsitatea gândirii.