sens

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. sens, lat. sensus)

1. înțeles, semnificație, accepție (a unui cuvânt).
2. într-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere.
3. conținut.
4. rost, noimă, rațiune.
5. direcție, orientare.
6. ~ unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență.
7. (mat., fiz.) fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune.

consens

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat., fr. consensus)

1. acordul tacit, sau fără opoziție categorică, pe un anumit subiect; acord între persoane, înțelegere deplină, identitate de opinii.
2. (fiziologie) interdependența mai multor organe în îndeplinirea funcțiilor vitale.
3. (antonime) dezacord, disensiune.

contrasens

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. contresens)

1. direcție, sens opus unei prime direcții, a direcției „normale”.
2. a conduce pe ~ = a conduce în sensul opus traficului normal.
3. (fig.) interpretare contrară adevăratului sens al unui text.
4. (fig.) ceea ce este contrar bunului simț, rațiunii.

nonsens

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. non-sens)

1. ceea ce este lipsit de sens, de rațiune; absurditate.

sensibil

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT sensibilis; receptivus
2. FR sensible; réceptif
3. EN sensible; sensitive; receptive
4. DE empfindlich; empfänglich; sensibel
5. RU чувствительный; восприимчивый; воспринимaющий
6. HU érzékeny; érző, fogékony

sensibil, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. sensible, lat. sensibilis)

1. adj. cu sensibilitate; care poate fi (ușor) impresionat; emotiv.
2. predispus la anumite boli.
3. (despre materiale fotografice) care are însușirea de a înregistra acțiunea luminii sub forma unei imagini latente ce poate fi făcută vizibilă prin developare.
4. (fil.) care poate fi perceput prin simțuri.
5. (s. n.) domeniul lucrurilor sensibile.
6. care se poate constata ușor; evident, simțitor, apreciabil.
7. (despre aparate, instrumente etc.) care indică cele mai mici valori, deosebiri, diferențe.
8. s. f. (muz.) treapta a șaptea a gamei majore sau minore, cu un semiton sub tonică.

sensibile

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. sensibile)

1. (indică modul de executare a unei bucăți muzicale) cu simțire, cu înduioșare.

abracadabra

Parte de vorbire:  interj., s.  
Etimologie: (fr., it. abracadabra)

1. interj. cuvânt cabalistic căruia ocultiștii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magică de a vindeca anumite boli.
2. s.f. îngrămădire de cuvinte fără sens.

abscisă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)

1. (mat.) număr real care indică pe o axă lungimea și sensul segmentului cuprins între originea axei și un punct dat, determinând poziția acestuia.
2. prima coordonată carteziană (orizontală) a unui punct.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.

acantestezie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acanthesthésie)

1. tulburare a sensibilității tactile constând în senzația de furnicare, de înțepături.
2. senzație de înțepături, fără să existe vreun stimul funcțional.

acceptanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. acceptance)

1. fază a unui dialog, a unei relații interpersonale, realizată pe baza încrederii, ori a consensului de idei; accepție.