sentiment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sentiment)

1. proces afectiv mai durabil și mai complex decât emoția, exprimând atitudinea pe care omul o are față de realitate; simțire, simțământ.
2. afecțiune.
3. credință, impresie intimă; convingere.

asentiment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. assentiment)

1. consimțământ voluntar la propunerea, în acțiunea cuiva; permisiune.
2. a fi în ~ul cuiva = a proceda în conformitate cu dorința cuiva.

disentiment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dissentiment)

1. deosebire de sentimente, de opinii; neînțelegere.

presentiment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pressentiment)

1. sentiment vag în legătură cu ceea ce va veni; presimțire.

resentiment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ressentiment)

1. sentiment ostil față de cineva, izvorât dintr-o nemulțumire mai veche; antipatie.

sentimental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. sentimental)

1. care exprimă sau trezește sentimente duioase; (depr.) care afectează sau exagerează un sentiment.
2. (despre oameni; și s.) care nutrește sentimente puternice.

sentimentalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sentimentalisme)

1. sensibilitate excesivă; afectare sau exagerare a sentimentelor; sentimentalitate.
2. atitudine, comportare de om sentimental.
3. tendință în literatura sec. XVIII prin reliefarea vieții sentimentale, bogate și tumultuoase.

abandon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abandon)

1. acțiunea de a rupe legătura care atașa o persoană de un lucru sau de o altă persoană.
2. acțiunea de a înceta de a se ocupa de ceva sau de cineva.
3. actul de renunțare la o calitate, un loc de muncă sau o funcție.
4. părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare.
5. părăsire a unui bun sau renunțare la un drept.
6. renunțare la o cauză, credință etc.
7. cedare (la o stare, un sentiment).
8. (drept) actul prin care un debitor abandonează toate bunurile sale creditorilor săi, pentru a se proteja de urmărirea lor.
9. (sport) retragere dintr-o competiție.
10. ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei.

abandona

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. abandonner)

1. (tr.) a rupe legătura cu ceva sau cu cineva.
2. a renunța la a urma o acțiune, o căutare etc.
3. a părăsi, a renunța definitiv la ceva.
4. a părăsi pe cineva (familia, copiii) lăsându-l fără sprijin.
5. a nu mai vrea ceva sau pe cineva.
6. a neglija, a lăsa în voia...
7. a înceta de a utiliza.
8. (refl.) (figurat) a se lăsa pradă unui sentiment, unei emoții, a se adânci în anumite preocupări.
9. a se încrede, a se preda.
10. a se neglija.
11. a-și pierde curajul.
12. (intr.) a se retrage dintr-o competiție.

abis

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abysse, lat. abyssos)

1. prăpastie, genune.
2. parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant.
3. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari.
4. (fig.) distanță uriașă sau separare de ordin cultural, intelectual, moral, sentimental.

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.

acenestezie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. acenesthesia)

1. absența sentimentului de existență fizică, în demențe.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.