Dictionar

Rezultate secundare (Senzorială.):

Acuitate

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acuité)

1. capacitate senzorială de a percepe excitaţii foarte slabe; agerime, ascuţime.

2. grad de înălţime pe care îl poate atinge o voce, un instrument muzical.


Concretizare

Parte de vorbire: s.
Origine: (concretiza)

1. acţiunea de a (se) concretiza; materializare.

2. (log.) operaţie a gândirii, legarea generalului de experienţa senzorială.


Deficient, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. déficient, lat. deficiens)

1. adj. în deficit; care produce mai puţin decât trebuie.

2. s. m. f. cel care prezintă o insuficienţă mintală, motrice sau senzorială.


Empirism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. empirisme)

1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.

2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.

3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.


Fenomenologie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. phénoménologie)

1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.

2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”.

3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.


Idiosincrasie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. idiosyncrasie)

1. predispoziție a cuiva de a reacționa într-un anumit fel la unele alimente, medicamente et cetera; (prin ext.) aversiune față de ceva.

2. (psihologie) ansamblu de caracteristici specifice fiecărui individ (psihice, comportamentale, fizice), care îl deosebesc de ceilalți și care îi determină modul particular de a reacționa la mediul său și la agenții externi; comportament particular sau personalitate psihică specifică fiecărui individ.

3. (farmacologie) dispoziția particulară a unui individ de a răspunde la un tratament, numită și reacție idiosincrasică.

4. (psihologie) dispoziția umană de a experimenta diferit, în funcție de individ, o impresie exterioară sau senzorială.

5. (lingvistică) tendința de a folosi un anumit lexic, în funcție de starea de spirit, pentru exprimarea într-o anumită limbă.

6. (var.) idiosincrazie.