Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)
1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diction, lat. dictio)
1. fel de a pronunţa sunetele, silabele şi cuvintele.
2. arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc.
3. (mod de) exprimare sub raportul selectării şi al proprietăţii termenilor (specific/ă/ criticii literare).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. euphonie, lat., gr. euphonia)
1. succesiune armonioasă de sunete în silabele unui cuvânt, unei fraze, cu efect auditiv plăcut.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. haïku - cuv. jap.)
1. poezie japoneză alcătuită din trei versuri compuse din 17 unități fonetice (similare cu silabele), grupate după modelul 5/7/5, și conținând, în general, un cuvânt de sezon.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. rimer)
1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleaşi sunete în silabele finale.
2. (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna.
3. (fig.) a face versuri (cu rimă).