Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. simultanéisme)
1. faptul de a se petrece simultan.
2. procedeu de naraţiune în a prezenta fără tranziţie evenimente care se desfăşoară simultan în diverse locuri.
3. tehnică de a picta constând în a suprapune în limitele aceluiaşi obiect două puncte de vedere diferite.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. simultanéité)
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (simultan + -iza)
1. a face să se petreacă în același timp, simultan.
2. (pentru un eveniment) a se desfășura în același timp cu un alt eveniment.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. ataxoparaplégie)
1. (med.) combinare a ataxiei cu paralizia, ca urmare a leziunii simultane a coloanelor posterioare și laterale ale măduvei spinării.
Parte de vorbire: s., interj.
Origine: (fr. attention, lat. attentio)
1. s. f. perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe simultane, prin orientarea şi concentrarea conştiinţei într-o anumită direcţie.
2. interes, preocupare, grijă.
3. (pl.) atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate.
4. a da ~ (cuiva) = a fi amabil, curtenitor.
5. dar, cadou oferit cuiva în schimbul unor mici servicii.
6. interj. fii atent! bagă de seamă!
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. chiasme, cf. gr. chiasma – încrucișare)
1. figură de stil constând în aşezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru a forma o antiteză.
2. semn în formă de χ (khi) care indică, pe marginea unui manuscris, un pasaj dezaprobat.
3. (anat.) încrucișare în formă de x a prelungirilor nervoase ale nervului optic care face posibilă simultaneitatea vederii binoculare; chiasmă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. concomitance, lat. concomitantia)
1. coexistența mai multor fapte.
2. înfăptuire simultană a mai multor acțiuni; simultaneitate.
3. (var.) (înv.) concomitanță.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. contemporanéité)
1. epoca contemporană, care există, care se petrece în zilele noastre; actualitate.
2. ceea ce caracterizează epoca contemporană; ceea ce are un caracter contemporan, actual.
3. faptul de a exista în aceeași epocă.
4. existența a două sau mai multe persoane, două sau mai multe lucruri, în aceeași perioadă de timp.
5. simultaneitatea existenței sau a prezenței.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (distona + -anţă)
1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.