Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. synchronique)
1. (despe fapte, fenomene) care există sau se petrec în acelaşi timp; simultan, concomitent; sincron.
2. (despre metode de studiu sau puncte de vedere) independent de evoluţie.
3. (despre două ceasornice) care arată simultan timpuri egale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (engl. synchronicity)
1. calitatea a ceea ce este sincronic, a ceea ce se întâmplă în același timp; sincronie.
2. (psihologie) apariția simultană a două sau mai multe evenimente care nu prezintă o legătură cauzală, dar a căror asociere capătă sens pentru persoana care le percepe.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. asynchrone)
1. care nu este sincron; asincronic.
2. maşină ~ă = maşină cu curenţi alternativi a cărei frecvenţă a forţelor electromotoare nu este în raport constant cu viteza; motor ~ = motor a cărui turaţie a rotorului diferă de a câmpului magnetic al statorului.
3. (inform.; despre un ordinator) la care fiecare operaţie este declanşată printr-un semnal provocat de terminarea operaţiei precedente.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. asynchronique)
1. care nu este sincron; asincron.
2. care nu se suprapune în timp cu altă mișcare, cu alt fenomen etc.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. diachronique)
1. care se referă la diacronie, la evoluția unui fapt în timp; evolutiv, istoric.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. homochrone)
Parte de vorbire: adj., adv.
Origine: (fr. synchrone)
1. (și adv.) sincronic.
2. (despre sisteme fizice sau tehnice) care execută mai multe operații în același timp sau operații diferite cu aceeași frecvență.
3. (inform.; despre mașini, semnale sau informații) ale căror ritmuri sunt egale, multiple sau submultiple.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (engl. synchronicity)
1. calitatea a ceea ce este sincronic, a ceea ce se întâmplă în același timp; sincronie.
2. (psihologie) apariția simultană a două sau mai multe evenimente care nu prezintă o legătură cauzală, dar a căror asociere capătă sens pentru persoana care le percepe.