sintactic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. syntactique, gr. syntaktikos)

1. care se referă la sintaxă, privitor la sintaxă, de sintaxă; sintaxic.
2. care este în conformitate cu sintaxa și cu regulile ei.
3. (antonim) asintactic.

sintactică

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (cf. fr. syntactique)

1. parte a gramaticii care cuprinde regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze; sintaxă.

sintactician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. syntacticien)

1. specialist în sintaxă; lingvist specializat în studiul sintaxei.
2. gramatician care studiază sintaxa unei limbi, regulile care guvernează relațiile dintre cuvinte în cadrul unei propoziții.

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

amfibolie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. amphibolie)

1. construcție sintactică defectuoasă, datorită căreia o propoziție sau o frază are un sens echivoc; contradicție într-un concept; ambiguitate.

anacolut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacoluthe)

1. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului.

anadiploză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. anadiplose)

1. (retorică) reluare a unui cuvânt de la sfârșitul unei unități sintactice sau metrice la începutul unității următoare (schematizată astfel _______A / A_______); geminație, reduplicație.
2. (antonim) epanadiploză.

anaforă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anaphore, lat. anaphora)

1. procedeu stilistic constând în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor unități sintactice sau metrice; epanaforă.