Dictionar

aerosol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aérosol)

1. (pl.) dispersie de microparticule medicamentoase solide ori lichide într-un gaz sau în aer.
 

anisol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anisole)

1. eter metilic al fenolului, lichid cu miros plăcut, ca solvent.
 

antresol

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. entresol)

1. nivelul unei clădiri situat între parter și primul etaj; mezanin.
 

cambisol

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (cf. lat. cambiare „schimbare” + lat. solum)

1. sol aflat într-un stadiu incipient de formare, caracterizat în general de o decolorare slabă maronie sub orizontul de suprafață, pentru a marca începutul pedogenezei.
 

consol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., engl. consol)

1. sistem de navigație radioelectrică indicând drumul de urmat prin semnale audibile emise de un radiofar.
 

demisol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. demi-sol)

1. parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter.
 

abietin

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abiétine)

1. substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, sub formă de cristale incolore, solubile în apă și alcool; coniferină.
2. substanță rășinoasă, extrasă din terebentina de Strasbourg sau balsamul de Canada, capabilă să se cristalizeze.
 

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.
 

absoluitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absoluité)

1. calitatea a ceea ce este absolut.
 

absolutist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. absolutiste)

1. (adept) al absolutismului.
 

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.
 

absolutoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație.
3. act de absolvire a unei școli.