Dictionar

sonor, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. sonore, lat. sonorus)

1. adj. care produce sunete.
2. care are un sunet frumos, plăcut; răsunător, plin, puternic.
3. care propagă, amplifică sunetele.
4. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale.
5. (despre filme) însoțit de vorbire și de muzică.
6. s. n. partea sonoră a unui film.
 

sonoritate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sonorité, lat. sonoritas)

1. însuşirea de a fi sonor; timbru cald şi plin.
2. muzicalitate.
3. sunet caracteristic, nuanţă.
4. calitatea unor corpuri de a propaga şi amplifica sunetele; rezonanţă.
 

sonoriza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. sonoriser)

1. tr. a face (să fie) sonor.
2. a face sonor un film mut.
3. tr., refl. (fon.; despre o consoană surdă) a (se) transforma în sonora corespunzătoare.
 

acordaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accordage)

1. acordare a unui instrument muzical.
2. realizare a unui echilibru sonor în cadrul unui ansamblu muzical.
 

afonizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (afoniza)

1. pierdere a vibraţiilor glotale la sunetele sonore; asurzire.
 

alertă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. alerte)

1. semnal, de obicei sonor, a unui pericol iminent care declanșează luarea măsurilor necesare pentru a-l evita; alarmă, prevenire.
2. stare de apărare în fața unui pericol, a unei situații critice; durata acestei stări.
3. semnal convenţional internaţional folosit pentru a atrage atenţia asupra evoluţiei diverselor fenomene cereşti.
4. (expr.) a fi în ~ = a fi într-o stare de îngrijorare vigilentă.
 

ambiofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambiophonie)

1. ambianţă sonoră printr-o reverberaţie artificială a sunetelor.
 

apel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appel)

1. strigare a numelui cuiva.
2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi.
3. îndemn, cerere, rugăminte.
4. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.
5. (jur.) acţiune făcută de o instanţă judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre dată de o instanţă inferioară.
 

asincronism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. asynchronisme)

1. caracter asincron.
2. efect cinematografic bazat pe neconcordanţa dintre coloana vizuală şi cea sonoră.