Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. stabilis, it. stabile)
1. trainic, bine aşezat, solid.
2. (despre substanţe) care nu se descompune de la sine.
3. statornic.
5. (despre populaţii) care locuieşte permanent în acelaşi loc.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat., it. stabilire)
1. tr. a hotărî, a decide, a preciza.
3. tr., refl. a (se) aşeza într-un loc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. stabilimentó)
1. aşezământ, instituţie comercială, industrială, de sănătate; localul însuşi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. stabilité, lat. stabilitas)
1. însuşirea de a fi stabil; echilibru, statornicie; fixitate.
2. proprietate a unui corp de a-şi menţine starea sau de a reveni la starea iniţială când este deplasat din această stare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. stabilivolt)
1. tub electronic cu descărcare în gaze, ca stabilizator de tensiune.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. stabiliser)
1. refl. a se consolida, a se întări.
2. tr. a fixa, a asigura puterea de cumpărare a monedei naţionale.
3. a asigura în timp proprietăţi constante unui produs chimic.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accorder, lat. accordare)
1. a da; a concede; a atribui.
2. a stabili un acord (4) între cuvintele unei propoziţii.
3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit ton.
4. a sintoniza.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accostable)
1. care este ușor de acostat; abordabil.
2. (despre o persoană) care este ușor de abordat; abordabil.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. accouplage)
1. acțiunea de cuplare, de a face două mecanisme, două motoare să lucreze împreună; acuplare, cuplaj.
2. organ de mașină servind la stabilirea unei legături elastice sau la înmagazinarea unei energii mecanice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (ad-hoc + -craţie)
1. (în sociologia şi viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economică şi socială) ca urmare a impactului societăţii capitaliste dezvoltate cu revoluţia ştiinţifico-tehnică.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. adoption, lat. adoptio)
1. faptul de a adopta; act prin care se adoptă un copil; adoptare, înfiere.
2. act juridic care stabilește relații legitime de rudenie directă între persoane care nu sunt legate prin sânge.
3. (prin ext.) alegerea a ceva (de către cineva).
4. (var.) adopțiune.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. affilier, lat. affiliare)
1. refl. a se alătura unei organizaţii, instituţii etc. de acelaşi fel, subordonându-i-se.
2. tr. a stabili anumite raporturi de subordonare.