Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. analyse, gr. analysis)
1. metodă ştiinţifică de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate în părţile lor constitutive.
2. examinare amănunţită a unei probleme, opere literare, a unui text.
3. în ultimă ~ = în concluzie, ca încheiere.
4. ~ matematică = ramură a matematicii care studiază funcţiile, limitele, derivatele şi aplicaţiile lor.
5. descompunere a unei substanţe, pentru a-i stabili compoziţia chimică.
6. ~ corticală = funcţie a cortexului prin care se desprind însuşirile generale şi cele specifice ale obiectelor şi fenomenelor.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. cabotin)
1. I. care are un comportament teatral; prefăcut, fals.
2. II. (în trecut, în Franţa) actor ambulant.
3. actor lipsit de talent; (prin ext.) orice actor fără talent.
4. (prin ext.) cel care, prin voce, mimică, vocabular, urmăreşte să se facă remarcat.
5. (prin ext.) persoană căreia îi lipsește naturalețea, ale cărei atitudini, maniere sunt prea studiate și prea teatrale; persoană cu comportament teatral.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. casuistique)
1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice şi iezuite care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dându-le interpretări meşteşugite.
2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilităţi logice; (prin ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze îndoielnice).
3. sistem de investigaţii, analize şi practici având la bază cazuri particulare, individuale.
4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit profil, studiate şi tratate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. collectivité)
1. grup mare de oameni care duc o viaţă colectivă.
2. societate.
3. ~ statistică = totalitatea unităţilor statistice studiate pentru cunoaşterea fenomenelor sau proceselor economice, având unele trăsături comune, caracteristici statistice, dar o mărime variabilă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. esthétique, gr. aisthetikos, aisthetike)
1. s. f. știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei.
2. s. n. art. ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică.
4. adj. care aparține esteticii, privitor la estetică; care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii; frumos.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. intuition, lat. intuitio, it. intuizione)
1. capacitate a gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare.
2. metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
3. pătrunderea instinctivă în esența unui lucru; descoperire bruscă, revelatorie a unui adevăr, a soluției unei probleme.