Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. subiectivus, fr. subjectif)
1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului.
3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. subjectiver)
1. a înfăţişa, a prezenta (ceva) în felul său personal; a da un caracter personal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. subjectivisme)
1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect.
2. (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor.
3. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. subjectiviste)
1. adj. care are tendințe de subiectivism; referitor la subiectivism; subiectiv.
2. (arte) cu caracter personal.
3. s.m.f. adept al subiectivismului.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. subjectivité)
1. atitudine subiectivă, părtinitoare față de cineva sau de ceva; subiectivism.
2. (filosofie) însușirea de a fi subiectiv; totalitatea fenomenelor psihice; tot ceea ce aparţine subiectului.
3. [în opoziție cu obiectivitate] calitate (inconștientă sau interioară) dată de ceea ce aparține doar subiectului gânditor.
4. (lingvistică) prezența subiectului vorbitor în discursul său.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. gr. noetikos, gânditor)
1. (fil.) referitor la senzaţii şi percepţii, la trăiri subiective, individuale, la stări afective.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. conviction, lat. convictio)
1. efect pe care o dovadă evidentă o produce în minte, certitudinea pe care o are cineva despre adevărul unui fapt, al unui principiu; convingere.
2. (justiție) piesă de ~ = obiect depus în instanță pentru a fi prezentat împotriva învinuitului.
3. ~ intimă = (justiție) metodă de judecată care ține cont de toate elementele, inclusiv cele subiective, pe lângă probele materiale; (prin ext.) certitudine care nu este neapărat confirmată de fapte.
4. (var.) convicție.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. évolution, lat. evolutio)
1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție.
2. teoria ~i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă.
3. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc.
5. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. expressionnisme)
1. curent artistic și literar modern, apărut în Germania la începutul sec. XX, caracterizat printr-o puternică tendință de exprimare spontană a trăirilor interioare (stări de spaimă, durere, uimire, exacerbare a sentimentelor), prin tensiune extatică, punând accent pe subiectivitate, pe irațional.
2. orice formă de artă care vizează intensitatea expresiei.
3. stil de arhitectură care acordă prioritate expresiei prin stilizări (exagerate).
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. fictionnaliste)
1. I. referitor la ficționalism, concepție idealist-subiectivă după care cunoașterea se bazează pe ficțiune.
2. II. adept al ficționalismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. idéalisme)
1. orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, existența obiectivă, ca factor secund, derivat.
2. ~ obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existenței, ca o realitate independentă de conștiința individului; ~ subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă a realității materiale; ~ absolut = idealism care admite identitatea spiritului cu realitatea obiectivă.
3. urmărire dezinteresată a unui ideal.
4. ~ fizic = denumire dată interpretării idealiste a unor concepte ale fizicii contemporane.