OK
X
autonomazie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (engl. autonomasia)
1.
formă
de
afazie
amnezică,
dificultatea
de
a-și
aminti
nume
proprii
sau
substantive.
colectiv, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. collectif, lat. collectivus)
1.
adj.
rezultat
din
munca,
din
activitatea
mai
multor
persoane;
referitor
la
ideea
de
colectivitate.
2.
substantiv
~
=
substantiv
care,
la
singular,
denumește
o
multitudine
de
obiecte
identice,
considerate
ca
un
întreg;
sufix
~
-
sufix
cu
ajutorul
căruia
se
formează
substantive
colective;
numeral
~
=
numeral
care
exprimă
ideea
de
grupare
a
obiectelor
în
timp
și
spațiu.
3.
care
aparține
tuturor;
comun,
obștesc,
social.
4.
s.
n.
grup
de
oameni
care
lucrează
în
același
loc
de
producție,
cu
interese
și
concepții
comune,
purtând
fiecare
răspunderea
muncii
depuse,
sub
o
conducere
unică.
concret, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. concret, lat. concretus)
1.
adj.
care
se
poate
percepe
prin
simțuri;
palpabil.
2.
(despre
substantive)
care
denumește
obiecte
perceptibile
prin
simțuri.
3.
muzică
~ă
=
muzică
pe
baza
prelucrării
unui
complex
de
sunete
(muzicale
sau
zgomote)
cu
ajutorul
aparaturii
electronice.
4.
precis,
(bine)
determinat.
5.
s.
n.
categorie
filozofică
desemnând
unitatea
multiplelor
determinări,
însușiri,
laturi
ale
obiectelor
și
fenomenelor.
declinare
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (declina)
1.
acțiunea
de
a
declina.
2.
totalitatea
modificărilor
suferite
de
un
nume
pentru
a
exprima
cazurile
gramaticale;
flexiune
nominală.
3.
clasă
sau
grupă
de
substantive
care
au
aceleași
forme
de
flexiune
ori
care
folosesc
aceleași
mijloace
de
realizare
a
flexiunii.
4.
(jur.)
~
de
compentență
=
hotărâre
prin
care
care
o
instanță
își
constată
incompetența
și
trimite
cazul
unei
instanțe
competente.
defectiv, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. défectif, lat. defectivus)
1.
(despre
verbe,
substantive
și
adjective)
care
nu
este
folosit
la
toate
formele
flexionare;
(despre
adverbe)
care
nu
are
(unele)
grade
de
comparație
(inclusiv
pozitivul).
defectivitate
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. défectivité)
1.
însușirea
de
a
fi
defectiv,
de
a
prezenta
imperfecțiuni
sau
lipsuri.
2.
(gramatică)
caracterul
substantivelor
sau
verbelor
defective,
care
au
flexiunea
incompletă
sau
care
nu
se
întrebuințează
la
anumite
forme
gramaticale.
3.
(electronică)
prezența
defectelor
în
cristalul
unui
semiconductor.
4.
(muzică)
însușire
a
unor
game
de
a
nu
cuprinde
toate
treptele
octavei.