Dictionar

Rezultate secundare (Substantive;):

Autonomazie

Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. autonomasia)

1. formă de afazie amnezică, dificultatea de a-şi aminti nume proprii sau substantive.


Colectiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. collectif, lat. collectivus)

1. adj. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate.

2. substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumeşte o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ - sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp şi spaţiu.

3. care aparţine tuturor; comun, obştesc, social.

4. s. n. grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de producţie, cu interese şi concepţii comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică.


Concret, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. concret, lat. concretus)

1. adj. care se poate percepe prin simţuri; palpabil.

2. (despre substantive) care denumeşte obiecte perceptibile prin simţuri.

3. muzică = muzică pe baza prelucrării unui complex de sunete (muzicale sau zgomote) cu ajutorul aparaturii electronice.

4. precis, (bine) determinat.

5. s. n. categorie filozofică desemnând unitatea multiplelor determinări, însuşiri, laturi ale obiectelor şi fenomenelor.


Declinare

Parte de vorbire: s.
Origine: (declina)

1. acţiunea de a declina.

2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală.

3. clasă sau grupă de substantive care au aceleaşi forme de flexiune ori care folosesc aceleaşi mijloace de realizare a flexiunii.

4. (jur.) ~ de compentenţă = hotărâre prin care care o instanţă îşi constată incompetenţa şi trimite cazul unei instanţe competente.


Defectiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. défectif, lat. defectivus)

1. (despre verbe, substantive şi adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparaţie (inclusiv pozitivul).


Defectivitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. défectivité)

1. însușirea de a fi defectiv, de a prezenta imperfecțiuni sau lipsuri.

2. (gramatică) caracterul substantivelor sau verbelor defective, care au flexiunea incompletă sau care nu se întrebuințează la anumite forme gramaticale.

3. (electronică) prezența defectelor în cristalul unui semiconductor.

4. (muzică) însușire a unor game de a nu cuprinde toate treptele octavei.