Dictionar

acustic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acoustique)

1. adj. referitor la acustică.
2. s. f. ramură a fizicii care studiază natura şi proprietăţile sunetelor.
3. disciplină muzicală care studiază sunetele şi legile perceperii lor.
4. calitate a audiţiei sunetelor într-o încăpere.
 

aerofon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. aerophon)

1. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibraţie a unei coloane de aer dintr-un tub sau a unor ancii.
 

afonizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (afoniza)

1. pierdere a vibraţiilor glotale la sunetele sonore; asurzire.
 

alfabet

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alphabet, lat. alphabetum)

1. sistem de semne grafice (litere) într-o ordine convenţională, care redau sunetele de bază ale unei limbi.
2. ~ telegrafic = alfabet reprezentând combinaţiile de semnale ale unui cod telegrafic; ~ Braille /brai/ = alfabet convenţional cu semnele în relief pentru nevăzători.
3. (inform.) totalitatea simbolurilor la baza unui limbaj de programare.
4. (fig.) minimum de cunoştinţe (necesare).
 

anemocord

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. anémocorde)

1. instrument muzical cu claviatură, la care sunetele sunt produse prin intermediul unui curent de aer care lovește corzile; armoniu cu corzi.
 

armoniu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonium, germ. Harmonium)

1. instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, la care sunetele sunt produse de ancii metalice puse în vibraţie de un burduf acţionat prin pedale.