Dictionar

acorda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accorder, lat. accordare)

1. a da; a concede; a atribui.
2. a stabili un acord (4) între cuvintele unei propoziții.
3. a da coardelor, sunetului unui instrument muzical un anumit ton.
4. a sintoniza.
 

alfa 1

Parte de vorbire:  s.m. inv.  
Etimologie: (fr., gr. alpha)

1. prima literă a alfabetului grecesc (α, Α), corespunzând sunetului a.
2. ~ și omega = începutul și sfârșitul.
3. (fiz.) particulă ~ = particulă din doi protoni și doi neutroni; radiație ~ = radiație din particule alfa.
 

ambitus

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Ambitus, lat. ambitus)

1. întindere a unei voci, a unui instrument, de la sunetul cel mai grav până la cel mai acut; diapazon (2).
2. (p. ext.) evantai, gamă (a posibilităților).
 

ambușură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. embouchure)

1. (muz.) partea superioară a unui instrument de suflat care se pune în gură pentru a produce sunetul; muștiuc.
 

anecoid, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anéchoïde)

1. (despre încăperi, spații) lipsit de ecou.
2. se spune despre un loc care nu produce ecou și ai cărui pereți absorb sunetul sau undele electromagnetice (ex. cameră ~ă).
 

armonică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Harmonika, it. armonica)

1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibrația unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual.
2. muzicuță (de gură).