colegiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. collegium, fr. collège)

1. (în Roma antică)grup (de cel puțin trei persoane) însărcinat cu o anumită funcție publică.
2. organ de conducere colectivă și de îndrumare a unui periodic, a unei lucrări, cărți etc., a unei întreprinderi sau instituții.
3. corp sau asociație a unor persoane care au aceeași profesie sau aceeași demnitate.
4. (jur.; în unele țări) colectiv de judecători în cadrul organizării interne a instanței supreme sau cu atribuții speciale pe lângă unele organe de jurisdicție.
5. ~ de avocați = colectiv al avocaților dintr-o unitate administrativ-teritorială.
6. ~ de partid = organ care controlează modul în care se respectă prevederile statutului cu privire la disciplina și morala de partid etc.
7. (în trecut) categorie electorală care îngloba cetățenii cu aceeași avere sau cu același rang social.
8. instituție de învățământ public asemănător liceului, cu o organizare specială.
9. ~ de redacție = organ consultativ pe lângă redactorul-șef al unei publicații; comitet de redacție.

constituție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. constitution, lat. constitutio)

1. totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ.
2. conformație; arhitectură.
3. lege fundamentală a unui stat, care stabilește principiile de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale.

deist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. déiste)

1. I. referitor la deism; care aderă la deism, credința în existența unei ființe supreme.
2. II. adept, susținător al deismului.
3. persoană care profesează deismul.

ecclesia

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ecclésia, gr. ekklesia)

1. (ant.) adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme.